Cu cine vorbesc? Ne cunoaștem?

“Sunt MC!”

Nu îmi venea să cred. Era persoana pe care doream să o cunosc mai bine și să o înțeleg, deoarece aveam impresia că ne leagă ceva, că suntem asemănători cumva, fără să pot exprima în cuvinte. Uimirea s-a păstrat pentru mult timp și încă mai persisită și acum…. tot încerc să îi dau de capăt și nu îmi găsesc cele mai potrivite cuvinte. Este o senzație care m-a paralizat, ca să zic așa, fiind asemănătoare cu câștigul la LOTO – stai cu biletul în mână și nu îți vine să crezi că ai caștigat!

Doamne, da’ ce senzație!

M-am simțit atât de mic și atât de mare în același timp, că nu îmi venea să cred că MC era interesată de scrierile mele și de felul în care eu abordez problemele vieții, cu soluțiile pe care eu le găsesc potrivite fiecărei situații și că o astfel de senzație, asemănătoare unui miracol, poate fi trăită.

Am găsit unicornul!

Am găsit persoana care îmi seamănă! Este reală și se numește MC! Nu are nimic fals sau adăugat, este autentică 100% și m-a atras din prima clipă prin felul cum râde. Chiar dacă sună hilar, râsul pentru mine relevă autenticitatea unei persoane și îmi confirmă din prima clipă felul de a fi al persoanei respective. Râsul nu se poate falsifica – se va observa imediat o încercare de influențare a felului de a te bucura de ceva.

Prost nu sunt, idiot nu sunt – dar m-am simțit aiurea toată viața, un ciudat al pământului, care este diferit de toți și toate și care nu a găsit niciodată o persoană asemănătoare, cu care să împărtășească această dorință și neputință.

Primul indiciu a venit atunci când am descoperit că tipul meu de personalitate (INFJ – Introvert, Intuition, Feeling and Judgement) este caracteristic pentru doar 1% din populația globului, dar chiar și așa, mi-am zis că sunt câteva sute de mii de persoane asemănătoare mie.

O șansă să întâlnesc pe cineva ca mine tot există! Și minunea chiar s-a întâmplat!

MC mi-a confirmat că nu sunt singurul “idiot” care simte așa și că ceea ce gândesc, scriu și aplic în viață nu este singular, dar este, într-adevăr, rar.

Bun! Și acum ce?

Ce ce?

Am tot stat și am tot cugetat iar la sfârșit am reușit doar să conștientizez mai bine cine sunt și ceea ce reprezint. Am câștigat mai multă încredere în mine și am reușit să clarific, dacă mai pot adăuga această remarcă, ce am de făcut în viață.

Eu am simțit întotdeauna care este drumul meu, dar nu s-a materializat de fiecare dată – lucrurile nu au stat bine tot timpul și a fost nevoie de compromis.

Acum, pentru prima data în viață, mi-am văzut chipul în oglindă, cu adevărat.

Toată viața mea a fost un șir lung de confirmări și validări, pentru că nu am făcut parte din tiparul neocomunist promovat la noi în țară, iar chinul ăsta constant m-a epuizat psihic. E greu să nu înțelegi de ce ceilalți oameni nu îți împărtășesc opiniile, ba mai mult, nici măcar nu îți oferă o explicație logică… doar că… “așa trebuie”.

Scrisul, pentru mine, a devenit o formă de terapie, chiar dacă nișa de audiență căreia mă adresez este foarte mică, dar am primit destule încurajări să continui ceea ce fac. De fapt nu fac nimic altceva decât să spun în scris ceea ce și alții gândesc, doar că nu au găsit modalitatea prin care să se exprime și, drept urmare, aceștia citesc cu plăcere ceea ce înșirui eu în aceste rânduri.

Am văzut multe comentarii la viața politică românească contemporană și la toate celelalte probleme ale societății românești și toate au o linie comună, după părerea mea – ne plângem foarte mult, fără să spunem cu voce tare ceea ce ne supără. Asta, poate, din cauză că nu am fost învățați sau mai bine spus, lăsați să ne exprimăm opiniile. Societățile dezvoltate tocmai prin această metodă au reușit să treacă peste probleme, prin a le enunța, a le aduce la suprafață și a le rezolva.

Cu siguranță o să fie cineva care să mă contraczică, dar asta e pura realitate de care, din păcate, nu am scăpat după Revoluția din 1989, pentru că încă mai trăiesc comuniști printre noi, cărora le este frică să dea cuvântul și celorlalți, așa cum au pățit-o și ei, la rândul lor, în perioada comunismului.

Chiar dacă și eu m-am născut în perioada comunismului nu am fost niciodată așa, iar ca mine mai sunt câțiva – cum este și MC – și nu înțelegeam de ce oamenii preferă să închidă ochii la nenorocirile din jurul lor, fără să spună nimic, ba mai mult, să se prefacă că nu s-a întâmplat nimic.

A fost chinuitoare viața mea din acest punct de vedere dar am învățat să am așteptări mai mici de la toți cei din jurul meu, chiar dacă știu că nu este un lucru benefic, și am învățat să mă bucur de lucruri mici, pentru că puținul nu o să lipsească niciodată.

Am îmbătrânit dar simt că viața este abia la început. Văd tot mai mulți oameni care s-au născut liberi, trăiesc liberi și gândesc liberi, iar asta este suficient pentru mine ca să continui.

Să continui ce?

Fiecare va găsi un răspuns la această întrebare iar satisfacția personală va fi asigurată mai repede sau mai târziu. Fiecare se va întâlni cu el însuși și se va întreba:

Cu cine vorbesc? Ne cunoaștem?