Despre ADEVĂR

Conform teoriei relativității lui A. Einstein, trebuie să presupunem că și adevărul este relativ.

Până la urmă, ce este adevărat?

Dacă privim din punct de vedere științific, este nevoie de o metodă demonstrativă pentru a stabili toți parametri iar mai apoi să formulăm o ipoteză bazată pe datele adunate și analizate.

Este oare o metodă bună sau există și altceva care nu poate fi cuantificat dar care ne conduce la niște concluzii, de multe ori general acceptate?

Un exemplu bun este psihologia maselor, care, contrar tuturor așteptărilor, funcționează de fiecare dată impecabil, dar care, din păcate ne conduce, nu de puține ori, pe drumuri greșite, indiferent de opoziția mai mult sau mai puțin conștientă.

Acum, întrebarea firească este că dacă tot suntem ca oile, la ce bun să mai analizăm și să descoperim adevărul, că și așa este relativ?

Oare există COVID? Oare prin vaccinare se implantează cip? ….și uite așa ajungem și la teoria conspirației….

Până la urmă, ce este adevărat?

Din punctul meu de vedere, adevărul este totdeauna personal…. și nimic mai mult!!!

Ceea ce pentru mine ceva poate să reprezinte adevărul absolut, pentru tine poate reprezenta exact opusul!

Dar oare mă pot opri aici? Problema cea mai mare o ridică societatea, care a trasat granițe și a întocmit reguli, tocmai pentru a defini adevărul. Încetul cu încetul am devenit fiecare un animal social, căruia i s-a răpit posibilitatea de a defini adevărul din punct de vedere personal.

Ia încercați să vă exprimați opinia personală și să nu fiți subiectul unor critici vehemente? Doar să nu jignești.

Dar totuși, adevărul DOARE!!! Și doare de fiecare dată. Nu există excepție.

Ceea ce este deja scris nu mai doare. A devenit cumva general acceptat și trecut cu vederea de către ochiul critic, dar există totdeuna ceva nescris și, drept urmare nedefinit, care ne stârnește curiozitatea și ne creează conflicte – personale.

Există multe lucruri pe care le putem accepta și la care ne putem conforma, dar universul personal este și în ziua de azi o enigmă. Multe teorii și filosofii au fost scrise pe această temă încă din antichitate și asta deoarece, încă din vremuri străvechi, înaintașii noștri au încercat să deslușească universul personal, inconștientul fiecăruia, acel ceva care ne face să acționăm fără să clipim, fără frică și în mod natural.

Este oare asta ceea ce căutăm? Este oare adevărul absolut? Suntem oare parte a universului general sau fiecare formează un univers personal distinct? Oare avem dreptul să fim diferiți?

Totul depinde de ceea descoperim fiecare dintre noi în noi înșine!

De foarte multe ori nu ne place ceea ce descoperim și încercăm să ascundem din nou, înapoi în inconștient. Dar aici vine durerea cea mare…..

Este o mare prostie să negăm ceea ce suntem cu adevărat și să contriubuim astfel la nașterea unei nevroze sau psihoze. Chiar dacă nu ne place, suntem ceea ce suntem și NU PUTEM FUGII DE ADEVĂR!!!

Dar atunci când altcineva îți descoperă slabiciunile și ți le pune pe tavă? Cum te simți atunci?

Treaba asta doare rău de tot!!! Dar ce e adevărat nu piere niciodată! Nicio vizuină nu este suficient de mare să te protejeze de adevăr! Atunci de ce nu acceptăm ceea ce suntem, bun sau rău?

Tocmai pentru că am devenit animale sociale și suntem plămădiți de către ceilalți ca să ne conformăm, mai mult decât să ne manifestăm individual, uitând că natura umană este formată din contrarii, din bine și rău, din noapte și zi, din apă și foc, din pământ și aer, din înger și demon….

Dacă ați participat vreodată la un interviu pentru angajare, ați fost întrebat care vă sunt atuurile și care vă sunt slabiciunile (adevărurile ascunse) și ați observat că metoda învățată este, ca să fi în masură să ocupi postul, să încerci să transformi slăbiciunile în atuuri.

Societatea nu vrea să ne lase să avem și părți “defecte”. Oare este așa de greșit să admitem că nu suntem perfecți?

Societatea preferă și bagi o minciună gogonată, în loc să te prezinți așa cum ești, fără machiaj! Doar dacă minți în legătură cu defectele tale ești demn să fi apreciat.

Am văzut atât de multe exemple că am fost descurajat de multe ori să mai fac notă discordantă. Adesea m-am conformat normelor societății, având un nod mare în gât, de fiecare dată când spuneam – da, aveți dreptate!

Cu fiecare accept mă simțeam tot mai mic…. mai neimportant…… și mai dezrădăcinat de natura mea ADEVĂRATĂ.

Până la urmă, ce este adevărat?

Până nu te descoperi pe tine – NIMIC NU ESTE ADEVĂRAT!

Doar că descoperirea presupune o îmbrățișare tandră a defectelor și slăbiciunilor care te fac întreg!

O zi minunată tuturor!